Cu drag, despre locul meu natal

Credeam, cand eram mai mica,uitandu-ma la norii calatori, credeam ca nu exista alt loc pe pamant. Nu ca satul meu ar fi centrul universului, ci ca el ar fi de fapt, tot universul. Nici nu prea aveam alte puncte de reper, ce-i drept. Batusem doar satul in lung si lat, din deal, in vale, si asa mi se parea enorm... Dealul gazduia cimitirul satului, unde acum mi se odihnesc si parintii, iar in vale era scoala. Casa noastra era in mijloc. In mijlocul satului sau poate, la mijloc de bine si rau. Punctul de echilibru. Inconjurat de dealuri, parca fara sfarsit, satul meu arata ca o fiinta plapanda tinuta in causul palmei de un urias ocrotitor. Cred ca doar asa se explica faptul ca oamenii de aici nu au fost loviti de inundatii ori de alte cataclisme. Oamenii satului meu... Diversi, de etnii diferite, tigani si romani laolalta. Nu mai stiu cum s-au inteles intre ei de-a lungul timpului, dar stiu ca sarbatorile, mai ales Craciunul si Anul Nou, erau minunate. Tiganii au un fel de aplecare naturala catre sarbatoare: de la inceputul postului pana in ajunul Craciunului tobele nu conteneau sa se auda pe ulitele satului, prevestind bucuria. Apoi catre seara incepeau sa umble mascatii, sa faca repetitii pentru ziua cea mare. In traditie, ziua cea mare era Nasterea Mantuitorului, insa, pe vremea aceea comunistii nu recunosteau decat Anul Nou. Obiceiurile s-au contopit, iar de Anul Nou aveam si uratori ,si colindatori, si ursul, si capra. Era o mare bucurie pentru noi, copiii, care ne uitatm cu un fel de infricosare amestecata cu placere si cu bucurie la tinerii satului invesmantati in haine colorate ori mascati cu cele mai ciudate masti. Mi-a fost drag sa cresc in sat. Poate ca mi-e inca drag sa locuiesc in el.Desi stiu ca, undeva, la cativa kilometri distanta, viata lumii curge rapid ca un rau involburat, in care imi vine si mie cateodata sa intru, prefer totusi sa stau aici, pe mal, in satul in care m-am nascut. E liniste, e ocrotire, e raiul pe pamant...