Domnite celebre

Doamna Chiajna (n. aprox. 1525, Polonia, d. 1588), soţie de domnitor din Ţara Românească, secolul XVI, este fiica lui Petru Rareş al Moldovei şi nepoata lui Ştefan cel Mare. Se presupune ca s-ar fi născut, pe la 1525, în Polonia. Chiajna este numele slavon pentru Despina, însă numele ei de botez era Ana. În 1545 s-a măritat cu domnitorul Munteniei, Mircea Ciobanul, cunoscut în istorie pentru măcelărirea boierilor pe care îi bănuia de trădare. Din această căsătorie au avut 3 băieţi şi mai multe fete. După moartea lui Mircea Ciobanul în 21 septembrie 1559, se instituie ca tutore a fiului ei cel mai mare Petru cel Tânăr, în vârstă de 13 ani, pentru care a obţinut tronul. Îi întăreşte domnia fiului prin daruri trimise la turci, de unde a cerut şi doi tineri fanarioţi pentru fiicele sale. Au fost propuşi Stamatie Paleologu, tânăr şi chipeş şi bătrânul Cantacuzen. Fiica ce trebuia să se căsătorească cu bătrânul, a fugit cu tânărul boier român Radu Socol pe care îl iubea. Ca să spele ruşinea aruncată pe obrazul Porţii otomane, Chiajna a trimis alte noi daruri mari. În acelaşi timp ca să se răzbune pe boieri, a dat ordin să fie omorâţi mai mulţi dintre ei. În 1574 şi-a măritat o altă fiică cu sultanul Murad. După un an însă, a căzut în dizgraţia turcilor, care au exilat-o la Alep, în Siria. Aici a trebuit să-şi câştige existenţa cu negustoria şi ţesutul. A murit în 1588, iar mormântul este la Galata.
A fost o doamnă energică, isteaţă, urzitoare de intrigi şi dornică de putere, dar şi o admirabilă mamă, capabilă de orice jertfă pentru copiii ei. Ea a iniţiat ctitorirea a numeroase aşezăminte religioase şi a înfiinţat în 1552, la Câmpulung Muscel, una dintre cele mai vechi şcoli româneşti.
În comuna Chiajna din judeţul Ilfov, la jumătatea lunii noiembrie, în organizarea autorităţilor locale, se serbează Ziua Doamnei Chiajna, cu depuneri de flori la statuia realizată de sculptorul Nicolae Popa.

Cu drag, despre locul meu natal

Credeam, cand eram mai mica,uitandu-ma la norii calatori, credeam ca nu exista alt loc pe pamant. Nu ca satul meu ar fi centrul universului, ci ca el ar fi de fapt, tot universul. Nici nu prea aveam alte puncte de reper, ce-i drept. Batusem doar satul in lung si lat, din deal, in vale, si asa mi se parea enorm... Dealul gazduia cimitirul satului, unde acum mi se odihnesc si parintii, iar in vale era scoala. Casa noastra era in mijloc. In mijlocul satului sau poate, la mijloc de bine si rau. Punctul de echilibru. Inconjurat de dealuri, parca fara sfarsit, satul meu arata ca o fiinta plapanda tinuta in causul palmei de un urias ocrotitor. Cred ca doar asa se explica faptul ca oamenii de aici nu au fost loviti de inundatii ori de alte cataclisme. Oamenii satului meu... Diversi, de etnii diferite, tigani si romani laolalta. Nu mai stiu cum s-au inteles intre ei de-a lungul timpului, dar stiu ca sarbatorile, mai ales Craciunul si Anul Nou, erau minunate. Tiganii au un fel de aplecare naturala catre sarbatoare: de la inceputul postului pana in ajunul Craciunului tobele nu conteneau sa se auda pe ulitele satului, prevestind bucuria. Apoi catre seara incepeau sa umble mascatii, sa faca repetitii pentru ziua cea mare. In traditie, ziua cea mare era Nasterea Mantuitorului, insa, pe vremea aceea comunistii nu recunosteau decat Anul Nou. Obiceiurile s-au contopit, iar de Anul Nou aveam si uratori ,si colindatori, si ursul, si capra. Era o mare bucurie pentru noi, copiii, care ne uitatm cu un fel de infricosare amestecata cu placere si cu bucurie la tinerii satului invesmantati in haine colorate ori mascati cu cele mai ciudate masti. Mi-a fost drag sa cresc in sat. Poate ca mi-e inca drag sa locuiesc in el.Desi stiu ca, undeva, la cativa kilometri distanta, viata lumii curge rapid ca un rau involburat, in care imi vine si mie cateodata sa intru, prefer totusi sa stau aici, pe mal, in satul in care m-am nascut. E liniste, e ocrotire, e raiul pe pamant...